Cum 2% poate fi prea mult cateodata
septembrie 18, 2007
Imagine ca telefonul suna. O voce atinsa de miere verifica daca esti intr’adevar tu. Sunt eu. Continua aducandu’mi aminte cine e. Am fost colegi de gradinita, ea era cea careia i’am dat un calutz parfumat. Ma intreaba ce mai fac si chiar ii spun ce mai fac. Pica apoi intrebarea: “auzi, in legatura cu 2% din salariu pentru fondul de pensii obligatoriu, te’ai inscris la vreo firma?”. Desi senzatia este neplacuta, de om care vrea sa te foloseasca pentru a’si rotunji venitul, totusi fiind prima care intreaba de’astea vorbesc politicos si ii spun ca sunt si eu broker la randul meu. Fraza de iesire, urarea de final, copilaria dispare.
Da, intr’adevar sunt si eu broker si am capacitatea de a face asigurari obligatorii pentru pensii. Cum am ajuns aici? Am auzit oferta, mi s’a parut ciudata am refuzat’o. Am reauzit’o intr’un mod entuziast, am auzit cifre convingatoare si… i’m in. Mai erau doar 2 zile de inscriere si am auzit ca daca ai 5 brokeri sub tine iti dubleaza comisionul. Agenda de telefon si incep sa sun. oameni pe care in mod normal nu i’as fi sunat. Toti imi pareau apropiati acum. Reactiile au fost diferite. Intram in vorba ce va de genu’: “auzi tu sti ceva de astia cu 2%, kestia aia cu pensiile?” Daca zicea da si ca era din sistem incercam sa ies tiptil, daca nu, incepeam povestea cu cifrele ametitoare, banii ce vin pe topogan, masina pana la Craciun… O zi intreaga am sunat oameni, am facut strategii, retele, oferte si a trecut extrem de repede. Seara aveam un sentiment ciudat. Imi era rusine de mine. Cate lucruri eram in stare sa fac pentru bani…
I’am lasat balta pe cei care se aratau interesati a fie brokeri, dandu’mi seama ca bag oameni intr’un mediu care te stimuleaza ciudat. Si nu a fost totul. Am continuat lupta in mintea mea: dar este o treaba cinstita, ce e gresit sa castigi niste bani usor? Ai putea sa ajuti chiar si oameni, da chiar, sa dai jumatate din comisionul tau celor carora le faci asigurarea. Precis sunt si oameni car e au nevoie de bani dintre ei. Si as putea da si anunt in ziar ca fac asta si atunci or sa vina foarte multi la mine. Iar imi era mintea plina. Imi pulsau banii’n mine.
Am stat din nou si m’am gandit. Doar eu, un mal de Mures involburat de ploi, cativa soimi care vanau… Imi era rusine de mine. Eu sunt crestin. Si totusi oferta lui Dumnezeu nu mi se pare la fel de buna ca sa’mi iau toate agendele telefoanelor de’a lungul timpului si sa le’o spun tuturor cunoscutilor. Nu destul de buna pentru a face 5 ucenici sub mine care sa faca acelasi lucru ca si mine. Nu destul de buna pentru a da anunt in ziar la mica publicitate. Rusine sa’mi fie. Pentru ca ma reped ca indienii la margele de sticla si nu caut adevaratele comori. A caror tabla nu este roasa de rugina si carora nu le sare airbagul. Sunt mai bun decat cei care fac asta? Nu. Dar vreau sa stau ALIVE. Sa nu adorm intr’o lume somnoroasa care’a reusit sa transforme adevarul si valoarea in banalitate.
Am iesit din afacere. Dupa ce am auzit ca e ilegal sa stimulezi oameni cu promisiune de bani. Scumpa de Cris m’a ajutat mult in framantarile astea de fiecare data cand mintea mea gasea o portita pentru a se desfata in bani. Nu o sa’mi platesc scoala din asta dar nici nu’mi anesteziez constiinta. Un coleg imi zicea ca asa s’a simtit si el prima zi dar ca sentimentul amar trece, nu o sa mai simt nimic. Nu vreau anestezie.
Suna telefonul. Cunostinta indepartata de la biserica. 2% spune mintea mea careia ii place s’o ia inaintea evenimentelor. Ma intreaba ce mai fac. 2% in gand in timp ce gura’mi vorbeste de’altele. “Auzi, te’ai inscris la pensiile private obligatorii, alea cu 2%?” In sfarsit am ajuns spre partea de final! “Sunt un broker” rasuna replica mea careia i’ar sta bine ca tatuaj temporar pe frunte in urmatoarele 4 luni. Apelul se pierde in timp ce din alte colturi ale agendei numele’mi este privit de tot felul de persoane care’l vad cu $ in coada.
Morala: vreau sa fiu un broker. Pentru lucruri care nu se vad si au valoare!
