A fost un an asa de minunat! M’a rasfatat Domnul cu cadourile Lui. Si mai este timp pana la sfarsitul anului.:)

De departe cel mai evident cadou a fost casatoria cu Cris care a  avut loc in Israel pe 31 martie. Dumnezeu ne’a organizat totul cu mult mai mult decat am fi putut noi face. A fost minunat. Ierusalimul a devenit locul preferat si admir poporul evreu mai mult decat pe celelalte. Sunt intr’adevar speciali, toate conditiile prin care au trecut si inca mai trec ii face asa. A urmat o perioada in care eu eram la Alba Iulia, Cris in Cluj.   Ne vedeam in weekenduri si in libere, multe ce’i drept dar totusi asa de putine.

Dupa cateva zile de concediu minunate la munte in septembrie am aflat ca pot sa’mi dau licenta inca din anul 3, lucru neasteptat, sosit cu un an mai devreme decat era asteptat.  Am primit cu enervare vestea fiindca aveam doar 2 saptamani la dispozitie. A fost o minune ca am terminat impreuna cu Cris:) o lucrare de diploma si ca mi’am luat licenta intr’un stres destul de condensat.

Si acum examen la UPU Cluj pe post, doi pe’un loc, fara spaga si fara pile. I’m in. Multumesc celor care s’au rugat pentru mine in perioada asta. Nu’i mare Domnul? O, ba da. A nu se citi O ba ma. Tipul mi se pare destul de dubios.

Eben Ezer!

danisicris.wordpress.com

Viata insasi a fost redefinita prin asta. I s’a adaugat semnul infinitului. Poarta spre nemurire este credinta. Credinta ca Isus a murit pentru ca noi sa traim, a murit pentru ca  noi sa murim , a inviat pentru ca noi sa inviem. Toate se implinesc in El si totul se uneste in El.

Daca crezi ca o pozitie umila te face sa uiti de mandrie poti sa uiti. Cum asa? Pai uite cum:

Citiva anisori au trecut de cand mi’a inmugurit in minte ideea de a fi asistent medical. (asta’i alta poveste) Si asa am ajuns in anul 3 la o facultate de asistenta medicala,(cursuri dupa’masa) in paralel cu servicul caldut cu program fix in care faceam grafica pe computer.

Am ajuns la concluzia ca, desi fiecare luat in parte, serviciul, practica si scoala sunt decent de solicitante, impreuna nu le mai pot face bine. Tot socotind si analizand a iesit la iveala o solutie din ce in ce mai atragatoare: sa combin serviciul cu practica pana termin scoala (anul asta sau celalat, in functie de toanele facultatii la care sunt-doar in Romania traim!!) Am putut face asta pe postul de brancardier. Salariul aproape jumatate fata de postul de grafician dar invat meseria de asistent bine.

Si uite’asa, azi e prima zi de lucru, transport bolnavii de la Urgente (pasiunea mea) la diverse destinatii din spital pentru investigatii, impletind asta cu actiunile unui asistent medical. Cum a fost? Pai de dimineata a fost polei. Multi batranei s’au ales azi cu ghips pe ei in urma unor iesiri nevinovate pe’afara. Si nu doar batranei. Mi’a intrat si primul 50 000 in buzunar si a iesit la fel de repede, explicandu’i mosului darnic ca n’o sa iau spaga niciodata. Nu simt ca fac o munca inferioara, imi place sa interactionez direct cu oamenii si’mi foloseste in planurile de viitor.

Sa revin la mandrie: cum spuneam si unei foste colege, cu doua diplome de facultate in sertar si’a treia pe drum ma trezesc concurent la pozitia de cel mai calificat muncitor necalificat. In ordinea asta de idei m’am trezit cu gandul: “bai ce baiat smerit esti tu, parca esti calul rapciugit care’l alege Fat Frumos in toate povestile pentru ca e cel mai capabil.”

Imi vine’n cap filmul Avocatul Diavolului. Un avocat a fost incercat de catre Diavol care’i exploata mandria (vanitate in film) si a iesit biruitor din incercare. La sfarsit, Diavolul , in chip de jurnalist de succes providential se ofera sa’i faca cunoscuta povestea in care binele triumfa, bine’nteles exploatandu’i tot mandria. Filmul se termina cu replica: “Vanity, definitly mai favourite sin!”

Morala: mi’am dat seama ca nu o sa scap de tentatia mandriei nici daca o sa fac cea mai josnica munca gasita in cel mai bun top de munci josnice de pe google. Fiindca smerenia nu e o pozitie ci o renuntare la sine in folosul celorlalti in spiritul modelului lasat de Isus Cristos.

Si ca tentatia mandriei pandeste in orice clipa, in orice loc.

Eu unul m’am apucat deja de sapat. Ma rog sincer increzandu’ma in ce spune El. Fiindca El e Adevarul si e Cuvantul sau in joc si daca nu poate face ceva in mine e doar datorita lipsei mele de credinta.

Fiind printre acei putini care nu au cunostinte in zona forestiera, nici subordonati sau clienti dornici sa’mi intre sub piele, nu am primit nici anul asta vreun brad de Craciun. Si nici nu mi’a trecut prin cap sa’mi cumpar vreunul. Asta imi ofera mai multa libertate de constiinta sa vorbesc despre brazi.

Totul a inceput anul trecut, cand am vazut o stire cu sute sau mii de brazi abandonati in seara ajunului prin piete, nemaiputand fi vanduti. Era o imagine demna de vreun uragan mai instarit scapat singur intr’o pepiniera.

Anul asta ma gandeam, in timpul verii, ca mi’ar place ca de Craciun, daca o sa vreau brad, sa’mi cumpar unul in ghiveci, si dupa sarbatori sa’l plantez intr’o gradina la munte. As face din asta un obicei bun si as putea numara fizic trecerea anilor. (probabil ca fiecare brad ar duce cu el si povestea anului respectiv ca un stalp de aducere aminte)

Acum, in ziua de Ajun, neavand brad desi imi place si’mi aminteste de o copilarie fericita, dar avand timp liber am citit despre originea bradului, cum ca ar simboliza ca pom vesnic tanar eternitatea crestinilor. Dar chiar asta sa fie semnificatia justificatoare, de ca sa intrerupi verdele vesnic tanar pentrua a simboliza eternitatea? Nu am sapat mai adanc de teama ca voi descoperi si radacinile pagane ale obiceiului, cum am patit la majoritatea obiceiurilor ce insotesc sarbatorile crestine.

In schimb mi’a venit o idee ce ar reduce peisajele dezolante de dupa sarbatori cu brazi aruncati. Poate ca nu toata lumea si’ar bate capul sa cumpere un brad in ghiveci pe care sa’l planteze apoi dar ce i’ar deranja pe oameni sa inchirieze un brad in ghiveci care are ca avantaj faptul ca nu se usca, nu lasa ace prin toata casa si nu e irosit, la un pret mai mic decat bradul taiat cumparat?

Asta ar putea fi nu doar o afacere ci chiar un program sprijinit de statul roman care se maturizeaza asa de greu si care, desi stie sa spuna ca inundatiile se datoreaza defrisarilor masive, se opreste aici.

Am scris in baza a doua premize crestine: 1. noi oamenii suntem lasati ca stapani ai acestui pamant si ar trebui sa ne facem treaba mai bine si 2. orice lucru bun care nu este facut este de fapt un lucru rau.

Am intalnit intr’o seara spre noapte, intr’untren, un personaj pitoresc. Ba chiar era ciudat (trenning, haina de piele, adidasi) dar pe intamplarile traite de el in decurs de cativa ani ar iesi un film premiant.

Eram doar cu el in compartiment. Se pregatea sa ia o amenda ca nu avea bilet. Nu avea bilet fiindca nu avea nici un leu romanesc la el. Avea doar lei moldovenesti. Nu, nu era moldovean, venea doar din Republica Moldova. Nu, nu venea cu trenul din Republica Moldova ci doar din Vişeu. Da, ar fi putut sa schimbe acolo bani dar nu a mai avut timp. Fusese in Viseu sa’si recupereze niste bani datorati de un coleg, care a lucrat impreuan cu el la mare, trei salarii. Nu l’a gasit acasa, doar pe mama lui care nu stia unde umbla progenitura, care nu raspundea la telefon nici individului meu nici mamei.

Ai zice ca no sa’si mai primeasca in veci banii dar nu e asa. Fiindca aurul colegului e la el si ar iesi in pierdere daca ar ramane lucrurile asa. E probabil o amanare a situatiei. Si uite asa, tipul era bucuros ca e in tren, in drum spre casa, cu o viitoare amenda de 2 milioane , platibila jumatate in 24 de ore in cel mai rau caz.

Dar sa revenim la Republica Moldova. El avea accent curat transilvanean, grai linistit, ce sa caute acolo? Nevasta, cum ce. Asa ii zisese si unui vames moldovean cand mersese prima data in Republica, de data aceea cu masina. Mersese sa ii faca o surpriza Marianei. Fata care lucrase impreuna cu el toata vara la mare (el e ospatar la mare). Traisera acolo o poveste de dragoste si la sfarsitul sezonului fata se intoarse acasa. Ea era aproape sigura ca fusese doar o aventura de o vara. ca nu o sa o mai sune. Dar a mai sunat’o si in 2 saptamani era in vama.  De acoloa  vorbit la telefon cu  sefa fetei (pe care o cunostea tot de la mare) si i’a spus ca vrea sa ii faca o surpriza Marianei. Cand a ajuns omul nostru fata era la o nunta, servea. S’a asezat si el la masa ca toti nuntasii dar fiind singurul imbracat in trenning. Nu l’a observat cine trebuie pana cand sefa fetei a trimis’o sa vada ce doreste nuntasul acela imbracat in trenning. Expresia ei a meritat tot drumul plus altele viitoare.

De data asta vizitase parintii Marianei, intr’un sat la 40 km de Chisinau. Mersese singur cu Taxi din Chisinau. Platise o suma usturatoare.

(Chisinau, din cate tin eu minte si cu informati proaspete de la tipul din tren e un loc tare interesant, plin de contraste: oameni foarte bine crescuti cu mult bun simt, mafioti temuti oriunde, masini lada peste tot, intrerupte de limuzine superluxoase, greu intalnibile in romania. Un hotel frumos, cu aer conditionat, 20 de euro. Salarii mici, preturi la alimente mici, sute de soiuri de bomboane, terenuri ieftine, telefoane mobile si masini de spalat scumpe, tare scumpe, taxiuri usturatoare la iesire din capitala.)

Ajuns in satul si casa fetei a fost intampinat cu un ospat pe cinste. 30 de raţe si’au pierdut viata si au fost gatite cu prilejul venirii lui. Te’ai astepta ca la masa sa participe toate rudele fetei dar au fost doar patru persoane. Baiatul din tren, Mariana si parintii fetei. Cand a vazut desfraul culinar baiatul a scapat un”nu sunteti normala la cap” expresie nefolosita in tara surora si luata la propriu. S’a scos el cumva zicand ca in Romania inseamna cu totul altceva. Apoi a iesit pe strada si a chemat oamenii de prin vecini (chiar daca nu’i cunostea deloc) la masa, doar cum sa dai gata atatea reţe!!!

Mama miresei le’a dat aprobarea. Dupa un interorgatoriu intens. Si dupa ce i’a sunat parintii lui de mai multe ori. Si el si Mariana mai fusesera casatoriti odata. El are 33 ani, ea 32. El nu are copii. Ea are un baietel pe clasa 1. Ea a fost casatorita cu un barbat din Azerbaidjan, el cu o romanca. Ea nu stiu de ce a ajuns divortata, el are povestea lui. Care tine tot de scenariu. Se casatorise cu o romanca cu 7 ani mai tanara decat el din Calan. Ea muncitoare de frunte la SEWS, fabrica de cabluri, japoneza. El lucra intr’un bar. A auzit ca la mare se castiga bine si a plecat. Ea nu avrut sa vina la mare. Dar in schimb a vrut sa plece in Italia la munca. El nu apreciat asta deloc dar ea a plecat in cele din urma. Dar s’a intors. Si s’a dus chiar si la mare. Ca sa’i spuna ca a gasit pe altul, un italian, ca s’a mutat cu el si ca ar fi bine sa divorteze. In doua ore erau hotarati. De atunci el si’a pierdut increderea in femei. Dar au ramas prieteni. Se mai suna.

Asa ca mama Marianei l’a intors pe toate partile. Apoi a urmat punctul culminant. A mers la vrajitoare, zeci de  kilometrii ca s’o intrebe daca e de bine casatoria asta sau nu. Tinerii stateau cu sufletul la gura. Daca vrajitoarea se trezise cu fata la cearceaf si baga strambe mama nu ar fi fost d e acord. Daca mama nu era de acord fiica ar fi renuntat. Vrajitoarea insa a fost in toane bune. Mama a fost convinsa. Totul s’a stabilit pe primavara viitoare. Se vor casatori si vor trai la mare. Viitorul sau fiu nu prea stie romaneste. Si nici nu poate parasi Moldova inca 3 ani de acum in colo fara semnatura tatalui natural care nu vrea sa si’o dea.

Dar junele nostru era fericit. Desi nu si’a recuperat banii din Viseu (habar’nam unde’i localitatea asta in Moldova si nici el nu stia exact sa’mi spuna) si chiar daca’l pastea o amenda era un tip multumit. Urma sa se reintoarca la mare. Este extrasezon, program lejer, el singurul ospatar, in 2 saptamani isi reface din bacsisuri banii de amenda oricat de mare ar fi ea. Se gandeste si sa duca in republica cateva telefoane Nokia luate mai ieftin de la un prieten de la COnnex si sa le vanda la de 4 ori pretul. si sa vina inapoi cu o geanta de tigari si sa le vande in Romania la pret dublu. O sa treaca usor in vama incolo, netulburat chiar iar incoace o sa plateasca 2 dolari , impreuna cu restul autocarului pentru a nu fi controlati in genti de catre vamesi. O sa manance din nou in Chisinau fructe invelite in ciocolata, delicioase si la preturi supermici. O sa guste din nou magicele compoturi de tot felul de fructe facute in sate.

Imagine ca telefonul suna. O voce atinsa de miere verifica daca esti intr’adevar tu. Sunt eu. Continua aducandu’mi aminte cine e. Am fost colegi de gradinita, ea era cea careia i’am dat un calutz parfumat. Ma intreaba ce mai fac si chiar ii spun ce mai fac. Pica apoi intrebarea: “auzi, in legatura cu 2% din salariu pentru fondul de pensii obligatoriu, te’ai inscris la vreo firma?”. Desi senzatia este neplacuta, de om care vrea sa te foloseasca pentru a’si rotunji venitul, totusi fiind prima care intreaba de’astea vorbesc politicos si ii spun ca sunt si eu broker la randul meu. Fraza de iesire, urarea de final, copilaria dispare.

Da, intr’adevar sunt si eu broker si am capacitatea de a face asigurari obligatorii pentru pensii. Cum am ajuns aici? Am auzit oferta, mi s’a parut ciudata am refuzat’o. Am reauzit’o intr’un mod entuziast, am auzit cifre convingatoare si… i’m in. Mai erau doar 2 zile de inscriere si am auzit ca daca ai 5 brokeri sub tine iti dubleaza comisionul. Agenda de telefon si incep sa sun. oameni pe care in mod normal nu i’as fi sunat. Toti imi pareau apropiati acum. Reactiile au fost diferite. Intram in vorba ce va de genu’: “auzi tu sti ceva de astia cu 2%, kestia aia cu pensiile?” Daca zicea da si ca era din sistem incercam sa ies tiptil, daca nu, incepeam povestea cu cifrele ametitoare, banii ce vin pe topogan, masina pana la Craciun… O zi intreaga am sunat oameni, am facut strategii, retele, oferte si a trecut extrem de repede. Seara aveam un sentiment ciudat. Imi era rusine de mine. Cate lucruri eram in stare sa fac pentru bani…

I’am lasat balta pe cei care se aratau interesati a fie brokeri, dandu’mi seama ca bag oameni intr’un mediu care te stimuleaza ciudat. Si nu a fost totul. Am continuat lupta in mintea mea: dar este o treaba cinstita, ce e gresit sa castigi niste bani usor? Ai putea sa ajuti chiar si oameni, da chiar, sa dai jumatate din comisionul tau celor carora le faci asigurarea. Precis sunt si oameni car e au nevoie de bani dintre ei. Si as putea da si anunt in ziar ca fac asta si atunci or sa vina foarte multi la mine. Iar imi era mintea plina. Imi pulsau banii’n mine.

Am stat din nou si m’am gandit. Doar eu, un mal de Mures involburat de ploi, cativa soimi care vanau… Imi era rusine de mine. Eu sunt crestin. Si totusi oferta lui Dumnezeu nu mi se pare la fel de buna ca sa’mi iau toate agendele telefoanelor de’a lungul timpului si sa le’o spun tuturor cunoscutilor. Nu destul de buna pentru a face 5 ucenici sub mine care sa faca acelasi lucru ca si mine. Nu destul de buna pentru a da anunt in ziar la mica publicitate. Rusine sa’mi fie. Pentru ca ma reped ca indienii la margele de sticla si nu caut adevaratele comori. A caror tabla nu este roasa de rugina si carora nu le sare airbagul. Sunt mai bun decat cei care fac asta? Nu. Dar vreau sa stau ALIVE. Sa nu adorm intr’o lume somnoroasa care’a reusit sa transforme adevarul si valoarea in banalitate.

Am iesit din afacere. Dupa ce am auzit ca e ilegal sa stimulezi oameni cu promisiune de bani. Scumpa de Cris m’a ajutat mult in framantarile astea de fiecare data cand mintea mea gasea o portita pentru a se desfata in bani. Nu o sa’mi platesc scoala din asta dar nici nu’mi anesteziez constiinta. Un coleg imi zicea ca asa s’a simtit si el prima zi dar ca sentimentul amar trece, nu o sa mai simt nimic. Nu vreau anestezie.

Suna telefonul. Cunostinta indepartata de la biserica. 2% spune mintea mea careia ii place s’o ia inaintea evenimentelor. Ma intreaba ce mai fac. 2% in gand in timp ce gura’mi vorbeste de’altele. “Auzi, te’ai inscris la pensiile private obligatorii, alea cu 2%?” In sfarsit am ajuns spre partea de final! “Sunt un broker” rasuna replica mea careia i’ar sta bine ca tatuaj temporar pe frunte in urmatoarele 4 luni. Apelul se pierde in timp ce din alte colturi ale agendei numele’mi este privit de tot felul de persoane care’l vad cu $ in coada.

Morala: vreau sa fiu un broker. Pentru lucruri care nu se vad si au valoare!

Eram un dreptaci incurabil. Dar un carucior cu doua roti de transportat lucruri, un tanar plin de farmec si viata si eu au fost ingredientele potrivite pentru a descoperi o noua lume.

Pe un deal inconjurat de munti, ocrotit de civilizatie, unde ploua de doua ori pe zi ca sa intretina gazonul vesnic verde a aparut o oferta irezistibila in timp ce mergeam sa caram bagaje pana la corturi din locul in care masinile au devenit neputincioase: “hai Dani in carucior ca te duc eu!” Comoditatea a invins ratiunea si a urmat un galop sanatos. Noroi, din 2 roti caruciorul a avut proasta idee sa foloseasca doar una la un moment dat, si apoi, crezand ca poate zbura n’a mai folosit nici una. El n’a zburat in schimb am zburat eu. El doar a cazut peste mine. Toata hardughia, adica eu si caruciorul trebuiau sustinute cumva si nefericitul de serviciu a fost mana mea dreapta.

O zi jumatate i’am urmarit evolutia si hotaratoare a fost parerea unui verisor, expert in motocros care in decursul vietii destul de scurte avea probabil doar limba nefracturata, care m’a speriat cu umeri dizlocati de care medicii trag ca de ridichea uriasa… Am sarit in masina si le’am facut o ora mai tarziu o vizita prietenilor de la urgenta. Vestile au fost bune: doar o disjunctie care cere sa fii cuminte vreo 2 saptamani. Tot e bine.

Mana mea dreapta s’a dovedit a fi tare fitzoasa in urma cascadoriei fara voie. Protesta prin durere la orice activitate o puneam, ba chiar si din somn ma trezea sau chinuia fiindca nu’i conveneau pozitiile. Asca ca, nevrand sa’mi mai pun mintea cu ea am lasat’o in pace ca doar mai aveam una: mana stanga. teoretic corect.

Abia atunci am realizat ce nedreptatita a fost mana mea stanga in cursul vietii. N’am invatat’o sa faca mai nimic. Nu stia sa scrie, sa arunce cu hartii dupa colegul din birou, sa foloseasca mousul, sa manance, sa scrie mesaje… Era papuc! Asa ca am pus’o pe program intensiv de invatare. A fost o revelatie sa’mi descopar mana stanga. Ma bucur ca exista si i’am promis sa o invat toate lucrurile de sus plus multe altele. Si asta nu doar cat tin toanele minii drepte. A fost un exercitiu bun si pentru creieras care s’a bucurat sa mai scape de automatismele tiranei de dreapta.

Asa dear, click pe buton cu aratatorul! Nu inelarul!!!!!! Aratatorul! Mainile astea…

Vorba din popor. Dar spune atat de mult…